În afară de urmele fizice ale trecerii timpului peste noi, amintirile noastre sunt, probabil, singurul lucru care leagă omul de azi de cel de ieri. Fără amintiri, relațiile nu ar însemna nimic, am trăi doar în prezent și ne-am confrunta cu numeroase probleme și situații la care nu am avea răspuns, nicio experiență elaborată, niciun procedeu de rezolvare și în acest mod adaptarea devenind imposibilă. Fără memorie n-am simți gustul copilăriei și aventurile din viața noastră.
Însă aceste amintiri sunt unice, chiar și pentru cei care le-au trăit împreună. Noi ne aducem aminte de evenimentele din trecut deoarece creierul, în timp ce dormim, le stochează cu meticulozitate într-o formă utilă. În ceea ce privește uitarea, chiar dacă este deranjantă, am fi pierduți fără ea. Deoarece memoria se dovedește a fi o iluzie – una pe care o creăm de fiecare dată când ne amintim ceva din trecut – ea este proiectată pentru a ne ajuta să trăim viața.
Cum funcționează?
Hipocampul, amigdala și corpul striat sunt implicate în anumite tipuri de memorie. Hipocampul este implicat în procesul de învățare spațială și de învățare declarativă, iar amigdala este considerată a fi implicată în memoria emoțională.
Cu cât o încărcătură emoțională este mai mare, sau o experiență, cu atât mai bine este amintită.
În modelul clasic Atkinson & Shiffrin, creierul are trei tipuri de procese ale memoriei: registrul senzorial, memoria pe termen scurt și memoria pe termen lung. Registrele senzoriale sunt numite astăzi mai degrabă depozite senzoriale. Ele sunt mici sisteme de întârziere asociate fiecărui simț.
Activitatea registrului senzorial este scurtă și durează cel mult câteva secunde. În acest proces creierul colectează informații în mod pasiv de la senzorii auditivi și vizuali. Atunci când ne uităm la ecranul unui calculator și apoi ne mutăm privirea în altă parte, putem vedea încă imaginea ecranului pentru o scurtă perioadă datorită acestui registru senzorial.
În procesul de formare a memoriei, atenția este considerată o etapă între registrul senzorial și memoria pe termen scurt. Formarea memoriei pe termen scurt începe atunci când acordăm atenție informației venite de la registrul senzorial.
Memoria pe termen scurt ne ajută să ținem minte un număr de telefon sau diverse seturi de date cu care lucrăm în acel moment. Atunci când psihologii vorbesc despre îmbunătățirea memoriei, se referă la memoria pe termen scurt, deoarece asupra acesteia avem control și o putem îmbunătății.
Unii consideră memoria pe termen lung ca o „bancă” permanentă de date. Odată ce o memorie ajunge acolo, creierul o stochează permanent. În realitate, acest lucru nu se întâmplă. Deși acest proces permite ca informațiile să rămână în creier pentru o perioadă îndelungată, orice informație e supusă riscului de a fi ștearsă. Informațiile stocate aici pot rămâne pentru o perioadă scurtă de timp (o zi, o săptămână) sau pot rămâne toată viața.
Memoria implică reactivarea unui grup specific de neuroni care depind de puterea conexiunilor dintre aceștia. Dar ce permite o combinație specifică de neuroni să fie reactivată față de orice altă combinație de neuroni? Răspunsul este plasticitatea sinaptică. Acest termen descrie schimbările persistente în puterea conexiunilor – numite sinapse – între celulele creierului. Aceste conexiuni pot deveni mai puternice sau mai slabe, în funcție de momentul și de frecvența cu care au fost activate în trecut. Conexiunile active tind să devină mai puternice, în timp ce altele care nu sunt folosite devin mai slabe și pot dispărea în cele din urmă în întregime.
O conexiune între doi neuroni devine mai puternică atunci când neuronul A activează în mod constant neuronul B, făcându-l să declanșeze un potențial de acțiune, iar conexiunea devine mai slabă dacă neuronul A nu reușește în mod constant să declanșeze neuronul B. Creșterea rezistenței sinaptice se numește potențarea asociativă pe termen lung (LTP) iar scăderea se numește deprimarea pe termen lung a potențialului post-sinaptic excitator (LTD).
Cu alte cuvinte, amintirea unei memorii implică reactivarea grupului de neuroni care au codat acele amintiri.
Somnul este un factor important pentru stocarea informațiilor. În timpul somnului, hipocampul și neocortexul se pun la aceeași masă și iau parte la dialog. Hipocampul reia evenimentele recente: aceiași neuroni activi în timpul unei experiențe devin din nou activi în timpul somnului pentru a actualiza neocortexul cu ceea ce trebuie păstrat. Acest proces se produce doar în timpul somnului, așadar, dacă nu dormim suficient, nu lăsăm creierul să consolideze informațiile și nici să recupereze ceea ce a învățat în timpul zilei.
Deși memoria începe cu percepția, ea este codată și stocată folosind semnale electrice și chimice. Celulele nervoase se conectează cu alte celule într-un punct numit sinapse.
Semnalele electrice declanșează eliberarea mesagerilor chimici numiți neurotransmițători. Acești neurotransmițători se atașează de celulele vecine cu care au format sinapsele. Fiecare celulă a creierului poate forma mii de astfel de legături.
Legăturile dintre neuroni nu sunt fixe – ele se schimbă tot timpul. Celulele creierului lucrează împreună ca într-o rețea, organizându-se în grupuri specializate pentru diferite tipuri de prelucrare a informațiilor. Atunci când un neuron trimite semnale către un altul, sinapsele dintre cele două devin mai puternice. Astfel, cu fiecare nouă experiență, creierul își modifică structura fizică. Această flexibilitate, pe care oamenii de știință o numesc plasticitate, ajută creierul să se refacă dacă suferă leziuni.
Tot această plasticitate permite și învățarea. Dacă repetați o melodie la chitară de mai multe ori, acționarea repetată a anumitor neuroni într-o anumită ordine în creier face mai ușor repetarea ulterioară. Rezultatul: ați învățat melodia și o puteți cânta mai repede, cu mai puține greșeli. Dar dacă încercați să o cântați din nou peste câteva săptămâni, rezultatul nu va mai fi același. Creierul a început deja să uite ceea ce știa odată bine.
Efemeritatea memoriei
De-a lungul milioanelor de ani de evoluție, natura a reușit să creeze cel mai complex organ cunoscut: creierul. Eficiența memoriei umane este uluitoare. Cele mai multe dintre lucrurile pe care ni le amintim le recuperăm direct, unde elementele de informație sunt legate direct de o întrebare. Creierul nostru nu folosește o căutare secvențială așa cum o fac calculatoarele (practic o căutare sistematică prin întregul conținut al memoriei până este găsit). Alte amintiri sunt găsite rapid și eficient prin inferență ierarhică, unde o întrebare specifică este legată de o clasă sau un subset de informații despre care sunt cunoscute anumite fapte. De asemenea, creierul este, de obicei, capabil să determine în prealabil dacă există vreun sens în a căuta o informație în memorie: dacă cineva v-ar întreba „care este numărul de telefon al lui Socrates”, după primele cuvinte ați viziona numere de telefon, dar în momentul când auziți cuvântul Socrate v-ați da seama că e absurd și nu are sens să mai scotociți prin memorie.
Deși cantitatea de informații e mare, creierul se descurcă foarte bine atunci când trebuie să „caute” prin memorie. Lucrul la care nu excelează este calitatea acestor informații. Nu putem stoca date atât de precis precum un calculator; în plus, datele sunt predispuse degradării și uitării.
Uitarea sau modificarea informațiilor deja codificate și stocate în memoria pe termen lung este un proces spontan sau gradual în care amintirile nu mai pot fi readuse din memorie. Uitarea contribuie, de asemenea, la reconcilierea noilor informații cu cunoștințele vechi.
În fiecare zi, creierul nostru este bombardat cu multe informații. Cele mai multe dintre acestea sunt mai mult zgomot care interferează cu luarea deciziilor și reduce claritatea gândurilor. Uitarea îmbunătățește flexibilitatea creierului prin eliminarea unor astfel de informații inutile. De asemenea, ne ajută să raționalizăm memoria prin eliminarea detaliilor inutile. Funcția memoriei nu este doar de a transmite informații în timp, ci și de a ajuta în luarea unor decizii, are și funcție volitivă.
Această volatilitate a memoriei are avantajele sale, dar și dezavantaje ce pot duce la amintiri false. Însă nu doar amintirile pot fi false.
Iluzia simțurilor
Noi nu percepem realitatea în mod direct, ceea ce experimentăm este un model al realității construit în creierul nostru, cu ajutorul simțurilor. Organele noastre senzitive detectează diverse aspecte ale lumii materiale înconjurătoare și crează semnale ce sunt trimise către creier, iar acesta, construiește un model bazat pe aceste semnale. Modelul creat este sincronizat cu realitatea externă, ceea ce ne permite să interacționăm cu lumea exterioară prin acest model mental. Sunetul, culorile, mirosul, gustul, toate aceste senzații nu sunt “reale”.
Sunetul e senzația produsă de organul auditiv cauzată de vibrațiile materiale ale corpurilor și transmise pe calea undelor. Urechea umană e sensibilă la vibrații ale aerului cu frecvențe între 20 Hz și 20 kHz. Practic sunetul este o vibrație transmisă către organul auditiv și interpretată în creier. Căderea unui copac într-o pădure unde nu-i nimeni să asculte va produce o vibrație în aer. Dar va fi liniște fără urechi să audă.
Diferite organisme pot modela aceste unde în moduri diferite. De exemplu, delfinii și liliecii modelează acest semnal într-unul vizual, recepționând practic imagini ale sunetului. La fel se întâmplă și în cazul altor simțuri.
Culoarea este și ea, un concept construit mental. Ochii noștri sunt capabili să vadă doar o mică parte a undelor electromagnetice, numită de noi „spectrul vizibil”, ce declanșează un răspuns în celulele receptoare din ochiul uman, trimițând un semnal electric către creier, ce mai apoi este folosit pentru a crea un model al realității. Însă culoarea e doar percepția ochilor a uneia sau a mai multor frecvențe de lumină. Unii oameni se nasc văzând culorile diferit, alții nu le percep deloc.
În imagine, cele două discuri galbene au aceeași culoare, dar sunt percepute ca având culori diferite.
Imaginea este formată în creier, însă nici el nu e perfect. Creierul compară culoarea luminii reflectate de un obiect cu culorile luminii din mediu. Astfel, apar situații în care două culori identice pot fi percepute diferit datorită calibrării percepției culorilor după mediu.
În imaginea de mai jos puteți observa un om având o mână introdusă într-o pungă. Prima imagine este realizată cu o cameră foto obișnuită, iar a doua cu o cameră infraroșu. Ambele imagini reprezintă același model, ale aceleiași realități. Diferența este că radiația în infraroșu are o lungime de undă mai lungă decât cea a luminii vizibile și din acest motiv n-o putem vedea.
Gustul și mirosul sunt alte două simțuri „construite” în creierul nostru. Oamenii pot distinge aproximativ 10.000 de mirosuri diferite. Moleculele intră prin nas și se atașează de receptori. Dacă celulele au receptori pentru aceste molecule, ele trimit semnale către creier indicând ce receptori au fost declanșați, iar creierul creează o senzație pentru a înregistra semnalul. Percepem mirosurile atât instinctiv cât și prin învățare. Cu alte cuvinte, modul cum percepem diferite mirosuri se află într-o strânsă legătură cu experiențele noastre.
Gustul funcționează practic la fel ca și mirosul. Limba conține cinci tipuri de receptori, care în mare, percep gustul dulce, sărat, amar, acru și încă unul mai puțin cunoscut, un receptor pentru aminoacizi declanșat de produsele lactate sau de carne.
Înțelegerea percepției noastre este esențială pentru înțelegerea evoluției gândirii, comportamentului și a percepției. Înțelegând că aceste calități pe care noi le atribuim experiențelor noastre nu sunt produse ale lumii externe, ci sunt interpretări ale creierului, putem înțelege de ce percepem lucrurile așa cum o facem.
Memoria falsă
Toate amintirile noastre, chiar și cele pe care dorim să le ștergem din minte, sunt predispuse la degradare. Chiar și acum, dacă ați încerca să vă reamintiți exact ce s-a întâmplat în filmul vizionat weekend-ul trecut, probabil că ați greși unele detalii importante. Dacă v-am întreba de un eveniment de acum 20 de ani, erorile ar fi și mai mari. Cu toate acestea, în ciuda acestor degradări ale memoriei, este posibil să rămâneți încrezători în amintirile voastre. Pe măsură ce amintirile se degradează, putem spune că greșim cu încredere.
Înrăutățind problema, unii oameni pot deturna acest proces. Când spun că pot deturna, spun că ei pot să ne convingă că am experimentat lucruri care nu s-au întâmplat.
Amintirile false pot fi generate de membrii familiei, de tacticile poliției la interviuri, sau în medii terapeutice. Unele tratamente psihologice, în special „psihanaliza” și „terapia de regresie”, sunt deosebit de problematice.
Ar trebui să fim precauți atunci când alți oameni încearcă să ne convingă de versiunea lor de realitate. Dacă nu suntem atenți, versiunea lor de realitate ar putea deveni a noastră.
Vedem astfel cum nu doar memoria noastră ne poate juca feste, ci înseși amintirile noastre.
Iluzia memoriei
Am văzut că memoria se degradează în timp. Simțurile noastre nu sunt ceea ce credeam că sunt. Ba mai mult, cu toții avem memorii false. Vă propunem acum să vă antrenați memoria vizuală. Multe persoane au o foarte bună memorie a imaginii și pot reține cu destulă precizie lucrurile pe care le-au văzut. Să sperăm că vă numărați printre ele…
Concentrați-vă o clipă, amintiți-vă momentul micului dejun: în ce încăpere erați, în ce loc, ce ați băut, ce ați mâncat etc.
Pe scurt, închideți ochii, amintiți-vă scena și opriți-vă aici pentru câteva momente înainte să citiți mai departe!
Ați văzut o scenă în care sunteți așezați undeva și luați micul dejun. Vă vedeți din spate și / sau de la înălțime? Ați văzut probabil, o scenă în care figurați. Însă ar fi trebuit să vedeți doar… mâinile dumneavoastră și farfuria. Puțini sunt cei care percep o asemenea scenă, doar cu aceste elemente. Majoritatea percep o scenă așa cum v-am descris-o. Însă acea imagine, privindu-vă de sus sau din spate, nu v-a atins niciodată retina.
De fapt, procesul memoriei necesită o construcție activă atunci când căutăm să ne amintim ceva, iar această construcție este, prin natura sa, un proces de reconstrucție.
Amintirea înseamnă re-accesarea ulterioară a evenimentelor sau a informațiilor din trecut, care au fost anterior codificate și stocate în creier. În timpul aducerii aminte creierul „repetă” un șablon al activității neuronale care a fost inițial generat ca răspuns la un anumit eveniment, echivalând cu percepția creierului cu privire la evenimentul real. Dar de fapt, nu există o distincție solidă între actul amintirii și actul de gândire.
Aceste „repetări” nu sunt totuși identice cu cele originale, altfel nu am fi putut face diferența dintre experiența autentică și memoria – dar sunt amestecate cu o conștientizare a situației actuale. Deoarece amintirile nu sunt înghețate în timp, iar noi informații pot fi incorporate în amintiri vechi, amintirea poate fi considerată ca un act de reimaginare creativă.
Sinele și amintirile
Cine suntem noi? De ce am ajuns să fim cum suntem? Către ce ne îndreptăm? Noi și timpul ne armonizăm?
Toate aceste întrebări ne-au pus în situații de limită la care trecutul ne-a învățat să înțelegem că nu răspunsurile venite de-a gata ne-au făcut ființe raționale, ci natura intrinsecă a gândirii. Creierul nostru întâi percepe obiectul apoi îi procesează informația. Gândirea este un proces complex în care sinele absoarbe fiecare informație în părți secvențiale și apoi timpul le aranjează și le deranjează după prototipul realității.
Amintirile sunt tocmai aceste secvențe de informație recompuse de creier şi transpuse în comportamente individuale. De aceea amintirea nu poate fi decât a ta indiferent de contextul spațial în care se recompune și indiferent de câți protagoniști participă la ea. Tu ești la momentul t omul care a luat o decizie și alt om la alt moment t, cel care reacționează ca efect al momentului trecut t. Acțiunile ne definesc ca ființe sociale și amintirea acțiunilor, ca ființe individuale. Ele sunt paradoxale cum s-a demonstrat în capitolele anterioare, dar numai în registrul chimico-electric al memoriei noastre. La nivel psiho-social, capătă statut de realitate imediată.
Acum mă așez la marginea unui lac și în singurătatea lunii, îmi amintesc o seară ca aceasta petrecută cu mult timp în urmă alături de o persoană dragă. Am senzația că se re-întâmplă acea seară chiar dacă gustul amar pe care-l percep datorită lipsei persoanei dragi este definitoriu. La nivel senzorial sigur știu că e doar o amintire, însă volițional pot recompune amintirea ca și cum acum se întâmplă pentru prima oară. Vedem cum raționalul și iraționalul minții devin amici buni care conlucrează la bunăstarea emoțională a supraviețuirii.
David Eagleman în „Incognito” sugera existența mai multor minți într-una: „Pentru a ilustra ipoteza echipei de adversari, am împărțit, simplificând pe cât posibil, anatomia neurală în două sisteme: rațional și emoțional. Nu vreau totuși să las impresia că acestea sunt singurele structuri rivale. Din contră, ele sunt doar baza poveștii cu echipa de adversari. Oriunde ne-am uita, putem vedea sisteme care se suprapun, concurându-se reciproc. „Echipa de adversari” este sinele complex, dar foarte ordonat și gata oricând să colaboreze întru îndeplinirea în mod corect a tuturor funcțiilor neurale, chiar dacă lasă impresia că emisferele cerebrale duc o luptă.
Într-adevăr se creează în timp, o armonie cu mediul pentru că sinele își recompune permanent amintiri care-l învață cum să se descurce în viitor cu anumite sarcini. În același timp, mintea noastră este un schimb paradoxal între cel ce am fost și cel ce sunt.
Autori: Marius Ignătescu, Sasha Ada.
Bibliografie:
https://lesley.edu/article/stages-of-memory
http://www.romjpsychiat.ro/article/terapia-depresiei-si-iluziile-neurobiologiei
https://qbi.uq.edu.au/brain-basics/memory/how-are-memories-formed
http://brainblogger.com/2017/09/20/why-forgetting-is-important-for-the-brain-functions/
Foto: Pixabay
