William Occam (sau Ockham) a trait intre anii 1285 – 1349 si a fost un filozof, moralist si scriitor politic, considerat printre cei mai influenti ganditori din secolul XIV.
Prin teoriile sale, Occam a promovat o conceptie nominalista, care respingea ideea existentei universaliilor, argumentand pe baza conceptiei conform careia universaliile sunt produsele gandirii umane abstracte si deci nu au o existenta extra-mentala, realizand astfel o imagine a unei lumi a fiintelor contingente.
William Occam este autorul „briciului lui Ockam” numit si „lama lui Occam”, fiind astfel unui dintre marii filozofi ai stiintei.
William Occam a adus o contributie importanta in domeniul logicii. Finalitatea acesteia este de a organiza si clarifica reprezentarile mentale. De acum, celebrul brici al lui Ockham va insemna simplificarea explicatiei in cat mai putine cauze si variabile.
In anul 1323, John Lutterell, cancelarul universitatii din Oxford, intr-o „Libellus contra doctrinum Gulielmi Occam”, propunea papei Ioan al XXII-lea condamnarea a 56 de propozitii din scrierile unui tanar dascal care nu prea respecta „doctrinele recunoscute si ameninta autoritatea Sfintei Scripturi”.
In anul urmator, Occam a fost convocat pentru erezie inaintea Curiei, la curtea papala de la Avignon. Procesul nu s-a incheiat cu o condamnare ferma, pentru ca sensurile gandirii lui Occam nu erau „prea usor de sesizat sub formele nuantate si alunecatoare in care ea este exprimata”.
Occam a fost incredintat sub regim de cvasidetentie, Fratilor minori. Fratii minori erau franciscani. Supravegherea nu determina vreo schimbare in atitudinea lui Occam, ba mai mult, declanseaza batalia critica impotriva papalitatii. Occam a fugit din Avignon si s-a refugiat la curtea lui Ludovic de Bavaria, la Pisa.
William Occam este un eretic, si inca unul dintre cei mai autentici si mai radicali. N-a pus in chestiune biserica in principiul ei, nici clerul. N-a negat nici existenta lui Dumnezeu, desi crede ca „nu se poate sti cu evidenta ca Dumnezeu este”.
Occam nu este prin urmare, nici ateu, cum de altfel in secolele evului mediu n-a fost nimeni: nici Beranger, nici Roscelin, nici Abelard, nici panteistii, nici Averroes, nici Siger, nici Marsilio din Padua, nici catharii, nici wiclefytii, dar nici husitii.
Infruntand biserica pentru imperialismul ei, Occam milita pentru laicitatea cetatii pamantesti, pentru autonomia ei si deci, pentru autonomia omului. Militand pentru neamestecul bisericii in treburile cetatii, Occam depasea conflictul dintre imperiu si papalitate, in care, asemenea lui Duns Scotus, Marsilio din Padua, Jean de Paris s-a amestecat pentru a apara cu pana puterea civila.
Occam ne apare ca un umanist nu departe de umanismul pe care avea sa-l consacre Renasterea. Este vorba de umanismul care aseaza in centrul lumii omului, omul.
Contestand bisericii dreptul de a stapani in cetate, si facand din actul de credinta un act liber, Occam, desi, inca o data, nu ataca biserica de pe pozitii radicale, asa cum o vor face peste o vreme iluministii, limiteaza puterea bisericii pentru a i-o spori omului in cetate, il departeaza pe om de Dumnezeu pentru a-l apropia de sine, denunta teocratismul si teocentrismul pentru a impune antropocentrismul, deci umanismul.
Occam reuseste sa depaseasca nominalismul unilateral, exclusivist al lui Roscelin, admitand existenta in lucruri a universului, fara a da insa o rezolvare intrutotul satisfacatoare. Oricum, desi universalul este mai degraba elaborat la nivelul insusirii comune, el este afirmat totusi, si afirmarea lui, potrivnica celei de tip realist, nu se face prin suspendarea individualului din conditia lui de a fi singura realitate ca atare.
Occam si nominalistii au militat pentru o stiinta a realului, a acestei lumi, omul nascandu-se, traind si murind in ea.
Daca lumea aceasta ar fi o negare a vietii autentice si daca stiinta noastra ar fi indeletnicire „terestra, diabolica”, pentru ca „nu descinde din inlaturi”, atunci omul ar trebui sa-si refuze viata, sa se determine negativ si nu pozitiv, sa faca din sine un adversar al sau, si nu subiectul si agentul propriei sale impliniri.
Nominalismul s-a deschis prin Occam, ca un umanism. Prin tot ceea ce a gandit, Occam se inscrie in istoria umanismului. Daca adversarii l-au declarat eretic pentru ca ar fi fost de partea omului, omul i-a departat cu oroare pe aceia, in timp ce pe Occam l-a trecut in randurile marilor voitori de bine, al luptatorior pentru mereu mai bine, mai frumos, mai adevarat.
In acea perioada a evului mediu, Occam dovedea in chip exemplar ca erezia n-a fost crima impotriva omului, ci o afirmare a lui.
Bibliografie: „Ereziile evului mediu crestin”, Gh. Vladutescu
Autor: Marius, www.descopera.org
