Maniheismul – religia luminii

Maniheismul, una dintre cele mai importante religii practicate in antichitate.
Ne aflam in Babilonia, la Seleucia-Ctesiphon. Este 14.04.216, zi in care rugamintile lui Patek sunt ascultate: sotia naste un baiat. Timp de trei zile, la rand, auzise o voce care-i poruncea sa nu manance carne, sa nu bea vin si sa se tina departe de femei. Copilul se naste, e baiat dar infirm (probabil ca avea un picior mai scurt). Tulburat (de vocea auzita? de infirmitatea baiatului?) Patek intra intr-o secta iudeo – crestina, cea a elkasaitilor. Aici va fi crescut si baiatul, Mani, incepand de la varsta de 4 ani.

Revelatiile lui Mani

Vor trece mai bine de 20 de ani (219-240) in care va fi crescut in spiritul iudeo-crestin. Isi descopera vocatia numai datorita a doua revelatii primite la varsta de 12 si 24 ani, pe care le consemneaza in cartea sa, Shaburhragan.

Daca ar fi, totusi, sa ne luam dupa un Kefaloion copt, Mani nu a avut decat o singura revelatie la varsta de 12 ani. Sfantul Spirit, Paracletul promis de Iisus, a coborat si i-a revelat misterul care a fost multa vreme ascuns, adica lupta dintre Lumina si Intuneric, originea Lumii, crearea lui Adam, pe scurt esentialul a ceea ce va deveni mai tarziu doctrina maniheeana. Una sau doua, revelatiile ii descopera misiunea si il determina sa se desparta de elkasaiti, conform spuselor lui mani, un inger i-a comunicat mesajele „Regelui Paradisului Luminilor” (Dumnezeul maniheismului). In primul mesaj i se cere sa-i paraseasca pe cei in spiritul carora a fost crescut, elkasaitii. Nu intelege mesajul sau nu se grabeste sa-l asculte. In cel de-al doilea mesaj, cel din anul 240, Mani este certat pentru neascultare si este grabit sa actioneze ( cata similitudine cu trairile lui Mahomed, cel de peste patru sute de ani!): „A sosit vremea pentru tine sa te manifesti public si sa-ti proclami cu glas tare doctrina”. Acestea au fost cuvintele care au transformat un tanar infirm intr-un apostol al noii religii a mantuirii.

La inceput, faptele lui Mani sunt contradictorii. Intreprinde o calatorie de doi ani in India. Scopul? Nu prea clar. Se sustrage masurilor pe care, nelinistiti de avantul noii doctrine, guvernantii iranieni ar fi vrut sa le ia impotriva sa? Vrea sa studieze buddhismul? Vrea sa mearga pe urmele apostolului Toma? Cert este ca atat Mani cat si spiritualitatea indiana s-au influentat reciproc. Pana la urma profetul este chemat de regele iranian Shapur I.

Ajuns la Belepat, capitala Sasanizilor, Mani il impresioneaza pe Shapur care ii acorda libertatea de a predica in tot imperiul. Acest act reprezinta oficializarea noii religii. Faptul este atat de important incat data a fost retinuta cu exactitate: 21.03.242. Cu atat mai curios este faptul ca, de acum incolo, o perioada de 31 ani (242-273) nu se cunoaste mai nimic din biografia lui Mani. Nu aflam decat ca avut relatii excelente cu regele Shapur si ca a intreprins calatorii pastorale in tot imperiul iranian si ca a trimis numeroase misiuni in Egipt si Bactriana.

Patimile lui Mani

In aprilie 272 regele Shapur I moare. Pe tron se urca fiul sau Hoarmizd care ii innoieste lui Mani scrisorile de ocrotire si autorizatia de a merge in Babilonia. Din nefericire, un an mai tarziu Hoarmizd moare iar urmatorul rege, fratele sau Bahram I, il someaza pe Mani sa se infatiseze la Gundeshapur. La primirea vestii, Mani se adreseaza insotitorilor sai: „Priviti-ma si saturati-va de mine, copiii mei caci, cat priveste trupul, ma voi departa de la voi!” Drumul spre capitala imperiala reprezinta o adevarata calatorie de adio a profetului in locurile tineretii si la bisericile pe care le-a fondat. La sosirea in Gundeshapur, Mobed Kharter, intemeietorul intolerantismului mazdean, capetenia magilor, il acuza: „propovaduirea ta abate supusii de la religia oficiala”. Intrevederea dintre profet si rege este mai mult decat furtunoasa. Mani nu retracteaza nimic, sustine caracterul divin al misiunii sale (asemenea lui Iisus), lucru care-l scoate din minti pe Bahram: „De ce ti-a fost facuta tie aceasta revelatie si nu noua, care suntem stapanitorul tarii?” Mani ofteaza si-i raspunde doar:”Asa e vointa lui Dumnezeu.” Hotararea regelui era oricum luata. Mani este aruncat in inchisoare. Un omulet schilod, neavand mai mult de 50kg. este tinut in celula legat cu cate trei lanturi la maini si picioare si unul care ii cuprindea gatul. Greutatea lor, peste 30 kg., il impiedica sa faca vreo miscare si ii provoca suferinte imense.

Patimile pe care le suporta Mani si pe care adeptii sai le desemneaza prin termenul de „crucificare” se prelungesc 26 zile. Cei care l-au vizitat in aceasta perioada au retinut o minunata rugaciune a profetului catre Dumnezeu:”Am aratat calea pentru Fiii Inaltimii. Am indeplinit poruncile tale pentru care am fost trimis in lumea asta. Acum lasa-ma sa ating pacea eliberarii ca sa nu mai vad chipurile vrajmasilor si sa nu mai aud vocea lor rasunatoare. Da-mi acum marea coroana a victoriei (moartea).” Chinurile il epuizeaza si moare in 26.02.277, la varsta de 60 ani. Unii spun ca a fost jupuit de viu. Oricum, trupul i-a fost rupt in bucati, capul expus la poarta orasului iar resturile azvarlite la caini. Bahram I ordona o represiune sangeroasa impotriva miscariimaniheene. Totusi, biserica nu se naruie, propagandu-se spre vest pana in Spania iar in est pana in China.

Maniheismul si religia universala

Maniheismul este o gnosa. Mani s-a straduit sa creeze o religie universala, accesibila oricui. Recunoaste valoarea religiilor anterioare dar considera ca sunt incomplete. Declara ca a integrat in Biserica sa esenta tuturor scripturilor si a tuturor intelepciunilor: „Asa cum un fluviu se uneste cu altul ca sa formeze un curent puternic, la fel s-au adaugat vechile Carti Scripturilor mele; si ele au format o mare intelepciune asa cum nu a existat in timpul generatiilor precedente”.

In opera sa, Mani acorda un rol major lui Iisus. Deasemenea preia de la indieni teoria transmigratiei sufletelor iar de la iranieni dualismul lumina-intuneric si mitul eshatologic. Sincretismul folosit de Mani era o necesitate, pentru ca voia o Biserica Universala pe care reusise deja s-o impinga spre granitele Imperiului Persan. Mani a inteles si faptul ca doctrina sa trebuie sa aiba un caracter misionar. Vazand ca marile religii: zoroastrismul, buddhismul si iudeo-crestinismul au fost puternic zdruncinate de controverse si erezii, Mani si-a formulat ideile in scris, rezultatul fiind acela ca maniheismul devine o religie a Cartii.

El insusi a redactat cele sapte tratate care constituie Canonul (primul in persana iar celelalte in siriaca si aramaica orientala). Din pacate, niciun text original nu s-a pastrat. Nu avem astazi decat traduceri dar multitudinea limbilor in care textele exista, explica suficient succesul maniheismului. Ca si in buddhism si in toate gnosele, omul sufera – fiind prada raului – numai pentru ca are o existenta intrupata, traind in aceasta lume. Mani reia ideea orfico-pitagoreica a incarnarii ca pedeapsa combinata cu mitul biblic al caderii ingerilor.

Eliberarea se dobandeste numai prin gnosa, singura care mantuieste. Adevaratul Dumnezeu nu poate fi Dumnezeu Creatorul, adica Iahve. Creatia este opera puterilor inferioare, diavolesti. Cosmosul reprezinta imitarea, mai mult sau mai putin demonica, a unei lumi superioare. Platon s-a opus acestei idei care ii reprezinta pe gnostici; pentru el Lumea este Cosmos, deci perfecta si armonioasa.

Mergand chiar mai departe decat gnosticii, Mani explica lumea existenta printr-un accident survenit in regiunile superioare sau drept rezultat al atacului primordial al Intunericului asupra Luminii. El spune ca un Univers imperfect dominat de Haos, nu poate fi opera lui Dumnezeu cel transcendent si bun ci numai al dusmanului sau. Asa cum conditia decazuta a omului presupune o situatie primordiala benefica precum viata din Rai a lui Adam, asa si existenta lumii presupune o stare anterioara, precosmica.

Cel care voia sa imbratiseze noua religie trebuia sa stie ca exista doua principii de naturi total diferite ( Lumina si Intunericul) carora li se adauga trei momente:
– anterior – cand Universul nu se formase inca iar Lumina era despartita de Intuneric;
– median – dupa ce Intunericul a incercat invadarea Taramului Luminii;
– posterior – cand cele doua principii se vor desparti iarasi.

Pentru credinciosi, maniheismul trebuia sa fie o stiinta totala, al carei efect inevitabil devenea salvarea. Cunoasterea echivaleaza cu o anamneza. Credinciosul intelege ca este o particica de Lumina, deci are o natura divina, datorita consubstantialitatii dintre Dumnezeu si Suflete. Ignoranta in care traim este datorata numai amestecului spiritului cu trupul (materia). Pentru a fi salvat, adeptul maniheismului trebuie sa cunoasca originea Universului, cauza care a determinat aparitia omului, metodele folosite de Printul Intunericului (Diavolul) si contramasurile Tatalui Luminii (Dumnezeu). Natura si Viata sunt extrem de importante in argumentatia maniheista a mitului cosmogonic si eshatologic. Drama sufletului se reflecta in destinul vietii universale.

Mitul Cosmogonic a lui Mani

Marele Mit Cosmogonic creat de Mani este uluitor de inteligibil. La inceput, in „Timpul anterior”, Lumina si Intunericul, Binele si Raul, Dumnezeu si Materia coexistau, fiind despartite de o granita. La nord era „Imparatia Parintelui Maretiei” care nu era altul decat Dumnezeu iar la sud „Imparatia Printului Intunericului” adica Diavolul.

Starea de echilibru se rupe insa, datorita „miscarii dezordonate” a Materiei care il impinge pe Diavol spre granita de sus a imparatiei sale. Splendoarea Luminii il copleseste, nascandu-i dorinta de a o cuceri; numai ca Dumnezeu, in omniscienta sa, intuieste pericolul si vrea sa-l respinga el insusi pe invadator. Pentru aceasta o proiecteaza afara din sine pe „Mama Vietii” care induce o noua ipostaza:„Omul Primordial”. Sufletul acestuia e aparat de o „armura” formata din cinci straturi de lumina care sunt – de fapt – fiii sai. Impreuna cu ei, Omul Primordial coboara la granita, infrunta Intunericul dar este invins iar cei cinci fii ai sai sunt devorati de demoni. Urmare acestei infrangeri incepe „amestecul” cosmic care nu poate avea – oricat s-ar parea de ciudat – decat un final fericit, asigurand triumful final al lui Dumnezeu.

Problema care se pune este: Dumnezeu a creat Omul Primordial pentru a fi infrant sau o eroare de calcul a determinat „trezirea” Luminii din starea de inactiune care – se pare – ii era caracteristica. Intunericul (Materia) are acum incorporata o particica de Lumina, adica un atom din Sufletul Divin iar Tatal, pregatindu-i eliberarea, inlesneste victoria definitiva impotriva Intunericului.

Deosebit de interesanta este ipoteza conform careia Dumnezeu intelege ca Diavolul (Materia) nu poate fi infrant decat implinindu-i dorinta de a avea, consubstantial, scanteia de lumina pe care si-o doreste. Cu alte cuvinte Diavolul aspira la dumnezeire si nu la inlocuirea sa. Marea drama a Diavolului este aceea ca nu poate domni prin el insusi.

A doua Creatie
Intr-o a doua creatie, Dumnezeu „evoca” Spiritul Viu care, coborand in Intuneric, il prinde de mana pe Omul Primordial (strangerea mainii la intalnirea a doi barbati este un ritual care ne-a ramas de la maniheeni, simbolizand dorinta de salvare) si il inalta in Paradisul Luminii. Spiritul Viu ii ucide pe demoni, materia lor folosind-o la crearea Universului actual. Totodata are loc prima eliberare a Luminii prin crearea Soarelui, Lunii si stelelor care sunt, deci, neafectate de amestecul cu Intunericul.

La sfarsit, Tatal procedeaza la emanarea celui de-al „Treilea Trimis” care organizeaza Universul ca un fel de fantana care sa capteze, in vederea eliberarii finale, particulele de lumina inchise inca. A avut Mani stiinta de existenta gaurilor negre?. Trimisul observa ca mai raman particule de Lumina pe care fantana nu le poate capta deoarece au fost inghitite de demoni.

Inca odata ni se inoculeaza ideea ca Materia nu poate fi invinsa de Spirit in mod direct. Singura modalitate prin care Trimisul poate elibera particulele de Lumina este inselatoria, specifica Intunericului. Simturile demonilor sunt atatate. Trimisul se arata sub chipul unei frumoase fecioare dezbracata. Acestia isi raspandesc sperma eliberand Lumina inghitita care se transforma in plante.

Diavolilor femele, Trimisul li se arata sub forma unui barbat gol. Vazandu-l, cele insarcinate nasc inainte de termen. Avortonii cazuti pe pamant mananca plantele asimiland Lumina. Materia isi da seama de pericol si incearca sa faca o inchisoare mai sigura in jurul particulelor de lumina care i-au ramas. O pereche de demoni devoreaza toti avortonii pentru a reinghiti Lumina, iar apoi se imperecheaza. Cei creati sunt Adam si Eva. In ei fiind toata Lumina ramasa Materiei, devin obiectul principal al rascumpararii. Urmeaza o repetare a scenariului eshatologic: asa cum omul a fost mantuit de Spiritul Viu, la fel Adam, uratit si lipsit de stiinta este trezit de Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul Iisus.

Urmeaza cele trei etape: trezirea, revelarea stiintei salvatoare si anamnesis-ul ( „Adam s-a privit pe el insusi si a stiut cine este… Sufletul fericitului, recapatand intelegerea, a inviat”) Pana la sfarsitul lumii, o parte din Lumina, sufletul divin, va incerca sa se „trezeasca” si sa elibereze cealalta parte, intemnitata in lume (oameni, plante, animale). Copacii contin o mare cantitate de suflet divin, acesta fiind motivul pentru care au slujit drept cruce lui Iisus.

Maniheeanul Faustus spunea ca:”Iisus, Viata si Mantuirea oamenilor se afla in orice lemn”. Expresia este citata chiar si de Sf. Augustin.

Finalul eshatologic

Pentru finalul eshatologic – „Timpul al Treilea – Mani imagineaza o adevarata apocalipsa: „Razboiul cel Mare care precede Triumful Bisericii Dreptatii si Judecata de Apoi, cand in fruntea Tribunalului Divin se va afla Hristos.” Dupa o scurta domnie a acestuia, alesii se vor ridica la Cer iar un anumit numar de suflete va ramane prizonier al Materiei (Mani, ca de altfel toti gnosticii, imparte oamenii in trei categorii:
– pneumaticii – Spiritualii, Desavarsitii, Fii Regelui – singurii care vor fi mantuiti.Ei se afla dincolo de Bine si Rau.
– psihicii – cei care au suflet, deci sunt capabili sa fie atrasi de pneumatici dar sunt lipsiti se spirit (pneuma).
– somaticii – carnalii, sunt total scufundati in materie si condamnati sa dispara.

Lumea, aprinsa si purificata deun incendiu care va dura 1468 ani, va fi nimicita. Materia, cu toti demonii si victimele lor, cei damnati, va fi intemnitata intr-o sfera care va fi azvarlita intr-o groapa. Acum separarea celor doua „substante” va fi definitiva, caci Intunericul nu va mai putea sa invadeze niciodata Regatul Luminii.

Teologia maniheista si originile omenirii

Ceea ce nu poate fi contestat este ca teologia maniheista satisface toate intrebarile referitoare la „origini”. Te intrebi chiar, de ce teoria Big Bang-ului a venit asa tarziu; si in maniheism exista un moment 0 fara „o parte cealalta”, unde totul este inghetat in nemiscare). Realul este explicat printr-un lant de cauze si efecte. Ar putea fi acuzat doar pesimismul maniheean. Lumea a fost creata de la o substanta demonica. Cosmogonia este un gest disperat al lui Dumnezeu, facut pentru a salva o parte din sine insusi, dupa cum crearea omului este un gest disperat al Materiei de a mentine captive particulele de Lumina. Existenta umana, ca si viata universala, nu este decat strigatul unei infrangeri divine.

Interesul lui Dumnezeu fata de om pare egoist: in fond, nu se intereseaza decat de sufletul omului, care este de origine divina, deci efortul pe care il face este de a se salva pe sine insusi, nu omul. Acesta este si motivul pentru care avem de-a face cu singurul moment in care Dumnezeu actioneaza; in rest initiativa apartinandu-i Diavolului.
Religia Luminii, cum a fost numita doctrina lui Mani, a influentat – la un moment dat – daoismul si buddhismul. Chiar daca nu recunosc, crestinii sunt bantuiti de intrebari ale caror raspuns l-a gasit Mani. Maniheismul este singura religie universala care a fost criticata de-a lungul secolelor de crestini, evrei, musulmani, gnostici si mazdeeni, alaturi de filosofi. Nu criticam decat ideile la care – constient sau nu – ne raportam. Stiind ca oamenii cu adevarat superiori nu critica lucrurile marunte…

Autor: Nicolae Dan Dinescu, www.descopera.org