Giulgiul din Torino, sau Sfantul Giulgiu, este realizat dintr-o panza de in. Pe aceasta panza este imprimata imaginea corpului unui om care prezinta semne de agresiune fizica si in special de crucificare.
Majoritatea oamenilor sustin ca acesta este giulgiul cu care a fost invelit Isus. Insa exista si un grup restrans care sustin ca este doar o pictura, probabil realizata cu mult dupa moartea lui Isus. Giulgiul se afla astazi in catedrala Sfantului Ioan Botezatorul din Torino, Italia.
Controversele legate de acest giulgiu sunt numeroase. Credinciosii crestini afirmand ca este o relicva, si anume lintoliul in care a fost invelit Isus dupa crucificare, iar oamenii de stiinta si o parte din opinia publica afirma ca este vorba de un artefact.
Dimensiunile giulgiului sunt de 4,36 m lungime si 1,10 m latime. Materialul a fost realizat din fire de in tors manual. Din pricina unui incendiu ce a avut loc in anul 1532, materialul a fost deteriorat.
Prima dovada a existentei acestui giulgiu apare intr-una din scrisorile Episcopului din Saragosa, la mijlocul secolului al VII-lea. Istoria giulgiului din Torino este invaluita de mister, iar provenienta lui nu este nici acum pe deplin elucidata.
Crucificarea era o metoda antica de executie in care erau condamnati oamenii. Erau pusi pe o cruce, li se batea cuie in palme si in picoare si ii lasau atarnati de cruce pana mureau. Termenul de crucificare provine din latina, „crucifixio” insemnand „pus / fixat pe cruce”.
Se foloseau franghii sau cuie pentru legarea celui pedepsit pe cruce. Durata pana cand crucificatul murea incepea de la cateva ore, pana la cateva zile, in functie de metodele folosite sau de sanatatea celui condamnat. Moartea survenind in urma unor pierderi mari de sange, soc hipovolemic, infectii, sau din pricina deshidratarii. Era o moarte lenta si dureroasa.
Crucificarea era folosita de persi, cartagieni si de Imperiul Roman, intre secolele 6 i.en. si 4 en. Cea mai faimoasa cricificare care a ramas in istorie a fost cea a lui Isus.
In imaginea giulgiului din Torino apare o persoana prezentand urme de violenta fizica si crucificare. Crucificarea era destul de des intalnita, multi oameni pierind crucificati. Insa chiar daca giulgiul ar corespunde perioadei in care a trait Isus, nu demonstreaza identitatea persoanei din imaginea imprimata pe giulgiu.
Istoria giulgiului
Se presupune ca dupa moartea lui Isus, giulgiul a fost dus la Edessa, astazi Urfa, Turcia.
Prin studiile cercetatorului contemporan Averil Cameron, expert in istorie antica si bizantina, s-a reusit conturarea unei mici parti din istoria giulgiului. In secolul al VI-lea, giulgiul ar fi fost descoperit, iar in 994 a fost adus de la Edessa in capitala bizantina, Constantinopol.
Pana in secolul al XII-lea, in Occident nu s-a stiut aproape nimic despre giulgiu. In schimb in Rasarit, mai ales dupa Sinodul al VII-lea Ecumenic (anul 787), inchinarea la Chipul Domnului de pe giulgiu erau mijloace si cai de verificare a credintei.
In jurul anului 1200, Nicolae Messoritis, la cererea Curtii Bizantine si patriarhului de Constantinopol face un nou inventar la Capela „Sfanta Maria”, unde pune giulgiul, alte relicve si numeroase alte obiecte considerate sfinte intr-o ladita si le transfera pentru mai multa siguranta in Biserica Manastirii din Vlaherne.
In 1204 cruciatii cuceresc Constantinopolul. Acestia captureaza mai multe obiecte sfinte pentru a le valorifica. Printre ele se afla si giulgiul. Ajunge in posesia lui Othon de la Roche si-l trimite tatalui sau, Donche de la Roche. Astfel, giulgiul ajunge in 1206 la Lirey, Franta, in grija episcopului Amedeo de Besancon, care il depune la Biserica Sfantul Stefan.
Geofferey de Charny cumpara giulgiul cu o suma mare de bani, si-l duce la Trieste. Dupa putina vreme, panza este depusa in biserica Sfantului Hipolit, transportata cu mare grija la Chymy, Belgia.
In 1357 are loc prima prezentare publica a giulgiului in Europa. In 1370 a fost interzisa venerarea imaginii de catre Henri de Poitires sustinand ca este un fals. Succesorul lui de Poitiers, episcopul Pierre d’Arcis, sustine acelasi lucru intr-o scrisoare din 1389 catre Clement al VII-lea, mentionand chiar si numele artistului care pretinde ca a realizat giulgiul.
Totusi, Clement al VII-lea incurajeaza pelerinajele in scopul venerarii giulgiului pentru a obtine venituri pe vanzare de indulgente.
In 1418, giulgiul a fost mutat in Doubs, de catre Humbert de Villersexel, pentru a-l proteja impotriva hotilor. Dupa moartea contelui, sotia sa, Margaret, calatoreste in diverse locuri unde expune giulgiul, in special la Liege si Geneva.
In 1453, ea il vinde in schimbul unui castel din Varambon (Franta). Noul proprietar, Ludovic I de Savoia, il depune la Saint – Chapelle din Chambery.
Din 1471, giulgiul este expus in mai multe orase din Europa. In jurul anului 1500 giulgiul a fost donat casei princiare de Savoya.
In 1578 a fost predat Domului din Torino, ramanand totusi proprietatea familiei de Savoya, pana in 1983 cand a fost predat Vaticanului fiind expus la Catedrala Sfantului Ioan Botezatorul din Torino, loc unde se afla si astazi.
Controverse
In urma unor analize cu carbon radioactiv, realizate in 3 laboratoare diferite s-a demonstrat ca panza dateaza din perioada 1260 – 1390. Datarea a fost imediat contestata de majoritatea oamenilor, chiar si din lumea stiintifica, sustinand ca a fost posibil ca materialul sa fie contaminat cu bacterii, putand afecta precizia unui astfel de test.
Raymond Rogers, pe baza unor studii microchimice referitoare la continutul de vanilina, concluzioneaza ca varsta giulgiului ar fi cuprinsa intre 1300 si 3000 de ani. Si Rogers a fost criticat, scepticii sustinand ca studiul sau a fost incomplet si lipsit de consistenta, denaturand analiza stiintifica in favoarea orientarii religioase.
Corpul de pe giulgiu apare ca fiind pictat, deoarece daca Isus ar fi fost invelit cu acel material, imaginea ar fi trebuit sa fie diferita de realitate. Panza de in ar fi fost mulata de corp, iar partile laterale ale corpului ar fi trebuit de asemenea sa apara intr-o oarecare masura. In schimb, imaginea formata pe giulgiu arata un corp parca pictat.
Este de notat faptul ca imaginea de pe giulgiu, capul este cu 5% mai mare pentru acel corp, nasul este disproportionat, iar bratele sunt prea lungi. Dupa cum se observa si in imagine (click pe imagine pentru marire), daca le-ar indrepta, i-ar ajunge destul de aproape de genunchi.
Pe giulgiu, sunt pete rosii ce sunt considerate a fi sangele lui Isus. Cei care sustin ca giulgiul este un fals, spun ca sangele ar fi trebuit sa fie maro inchis spre negru datorita vechimii sale. Argumentand de asemenea, dupa anumite studii, ca ar fi vorba de vopsea.
Unele teorii sustin ca giulgiul ar fi fost distrus in timpul incendiului din 1532 si a fost refacut, pierderea giulgiului autentic ramanand un secret.
Dr. Raymond Rogers, un chimist pensionat din Los Alamos National Laboratory din New Mexico, estimeaza giulgiul ca datand undeva intre 1000 i.en si 1700 en. Dar toate dovezile duc catre un posibil fals din perioada medievala. Un prim indiciu este lipsa mentionarilor istorice, decat dupa aproape 1000 de ani dupa moartea lui Isus. Confesia episcopului in acea scrisoare, unde mentioneaza artistul care a realizat giulgiul, problemele anatomice, disproportiile si vopselele asemanatoare sangelui au fost unele din indicatoarele ce au demonstrat intr-o oarecare masura ca giulgiul este un fals.
Rogers spune ca este posibil ca giulgiul sa fie vechi de 2000 – 3000 de ani, dar imaginile de pe giulgiu dateaza dintr-o perioada mult mai recenta, din perioada medievala.
Lynn Picknett si Clive Prince au sugerat ca giulgiul ar fi probabil prima forma de fotografie, aratand portretul creatorului, Leonardo da Vinci. Insa aceasta teorie a picat, deoarece Leonardo s-a nascut cu un secol dupa realizarea giulgiului, conform datelor din urma datarii cu carbon radioactiv.
Biserica Catolica, actualul custode al giulgiului, nu s-a pronuntat niciodata in mod oficial asupra autenticitatii, dar a acceptat rezultatul datarii cu radiocarbon care a indicat ca origine perioada medievala 1260 – 1390.
Date istorice: Wikipedia
Daca giulgiul ar fi infasat corpul acesta fiind depus pe giulgiu , cum ar fi normal , urma antebratelor ar trebui sa fie pe partea laterala a pinzei , nu pe partea centrala . Foarte posibil un fals , unul din cele multe apartinind crestinismului.
Un artefact este, a folosi cuvintul fals e nepotrivit azi. Credinta nu se sprijina pe probe materiale.(fericiti cei ce n-au vazut si au crezut!)
Crucificarea era o metoda antica de executie in care erau condamnati oamenii. Erau pusi pe o cruce, li se batea cuie in palme si in picoare si ii lasau atarnati de cruce pana mureau. Termenul de crucificare provine din latina, crucifixio insemnand pus / fixat pe cruce.
cred ca ce ce a scris acest articol e cam prost sau era prea stresat,cum sa bata cuiele in palma daca acestea nu sustineau trupul de 80 kg?
si apropo,tu care ai scris articolul,nu te-ai uitat in imagine ca ranile de cuie sunt pe incheietura si nu pe palma?
sau ai copiat direct de pe un site si gata-ba tu nu stii sa corectezi,am impresia ca nici nu l-ai citit.
te rog sa corectezi Mariuse articolul sau ia de la mai multe siteuri despre giulgiul de la torino
sau uitate si tu pe imagine si macar pune in loc de palma -incheietura
stim ca cei doi au pregatit mpreuna trupul lui Iisus, L-au nfasurat ntr-un giulgiu (lintoi) de in, pe care l-au impregnant in prealabil cu miresmele pregatite,…..teoria lui TITI e buna…dar daca acesta a fost pus cu fata in jos ….pe panza de in …si nu cu fata in sus …se poate ca trasaturile fizice ale corpului impreuna cu substantele de imbalsamare sa fii dat forma de pe acel giulgiu …parerea mea ..respect
Cui ii pasa….e dovedit ca fals de datarea cu carbon.
Citesc in prezent o carte despre giulgiul din Torino unde se sustine autenticitatea giulgiului dar loveste chiar la radacina crestinitatii: se sustine ca nu ar trebui sa existe urme de sange deoarece cadavrele nu sangereaza, ori Isus se presupune ca a murit pe cruce… sunt curioasa ce argumete aduce in sustinerea acestei teorii. Cat despre cuiele in palme, Alex are perfecta dreptate.
Giulgiul e un fals, aproape ca nu incape loc de indoiala. Are aproximativ 700-800 de ani, si a aparut chiar in perioada templierilor, acestia fiind recunoscuti pentru „trofeele” lor.
Cat despre cuiele in palme, am scris ca „se foloseau franghii sau cuie pentru legarea celui pedepsit pe cruce”. Dracu stie acum, ce conteaza cum erau rastigniti. Probabil foloseau si cuie si franghii pentru a sustine corpul, proabil nu in palme ci in incheietura… Ce stiu sigur e ca Alex ar trebui sa mai faca inca o data scoala primara sa invete sa scrie…
Datarea cu C14 nu mai este acceptata ca fiind corecta. Prof. Ramsey, cel care s-a ocupt de datare a revenit asupra testului dupa ce a fost descoperita o intretesere cu un material din evul mediu. Se presupune ca ar fi fost vorba de o incercare de restaurare dupa incendiul care l-a afectat iar probele au fost prelevate exact din aceasta zona. Ramsey a publicat un raport interesant despre studiul sau si concluzioneaza fara echivoc ca procesul de datare este eronat. Deasemenea nu exista nici urma de pigmenti pe panza iar petele de sange s-au dovedit a fi autentice, ele apartinand unei persoane cu grupa AB similara cu cea a esarfei de la Oviedo care ar fi acoperit capul lui Isus si care este acceptata fara dubiu ca apartinand sec I. Deasemenea specialistii din peste 40 de discipline concluzioneaza ca sporii din textura apartin unor plante strict localizate in Ierusalimul de Est deci panza a calatorit in mod cert in zona. Criminalistii de la universitatile americane care s-au ocupat de studierea lui au demonstrat in mod clar ca indiferent cui apartine, personajul care a fost in contact cu panza a suferit ranile respective. S-au studiat vecorial urmele de sange si ser si s-a recompus traiectul producerii ranilor. In acelasi timp urmele de crucificare cu piroanele la incheieturi, precum si coroana de spini sub forma de calota, corespund realitatilor istorice chiar daca sunt departe de reprezantarile plastice crestine. In concluzie astazi nu se poate spune daca a apartinut sau nu lui Isus, dar se accepta faptul ca a apartinut unui personaj din sec I care a trecut prin traumele descrise de evanghelii si ca imaginea este rezultatul unui bombardament fotonic al partii inferioare fara sa fie urma de pigment sau tasare termoplastica. Deci este un fel de fotografie, care are si caracter de tridimensionalitate. Ultimele cercetari asupra fibrei dovedesc imagine polarizata cu recompunere 3D. Dar asta e inca greu de inteles.
Marius, când vei “omologa” o nouă LIMBĂ LATINĂ, atunci să incluzi acolo şi termenul de “crucifixio” (!?!)! Până una-alta, consultă un dicţionar latin. În altă ordine de idei, vezi că scrii multe prăpăstii în articolele pe care le-ai postezi pe site-ul ăsta; cel mai bun lucru ar fi să nu te mai aventurezi în domenii pe care nu le cunoşti, pur şi simplu!
PS – Nu sunt „mircea” din data de 29 iunie ac!
Sigur ai alt dictionar mai vechi probabil. Nu faci nimic decat sa arunci critici fara sa justifici afirmatiile.
Omule! În LIMBA LATINĂ nu există un asemenea termen!!!! Tu te-ai uitat, pesemne, într-unul de limbă rusă!
Chestia ciudata e ca am gasit multe surse in limba engleza care folosesc termenul acela.
In dictionarul latin-roman am gasit:
cruciamentum, -i s.n. chin, tortura, cazna, suferinta
cruciatus, -us s.m. chin, moarte
crucio, -are, -avi, -atum vb. a chinui, a tortura, a rastigni
Dar asta nu explica termenul crucifix.
Deci adevarul e undeva la mijloc.
Oameni buni, ceea ce voi expune în continuare o fac doar pentru a fi mai uşor înţeles de către cei ce nu au cunoştinţe de limba latină sau care, în liceu, au facut această disciplină doar un an de studiu. Hai să procedăm metodic şi cine are cunoştinţele corespunzătoare îmi va da dreptate. Termenul , implicit verbul, „a crucifica”, în latină este: „crucifigo, crucifigere, crucifixi, crucifictum” ş i are sensul de “a răstigni pe cruce”; l-am redat “in extenso” pentru a-l putea explica mai uşor. Sub forma asta vor fi găsite toate verbele în orice dicţionar, fie el vechi sau mai nou, lucru ce ajută la clasificarea sa. Astfel, prima formă este cea a persoanei I-a de la indicativ prezent; a două este forma de infinitiv în care se distinge rădăcina (tulpina) care arată cărei conjugări aparţine respectivul verb, (în cazul nostru rădăcina este “crucifig”), a treia este forma de perfect care ne înlesneşte trecerea verbului prin timpurile şi modurile perfecte ale conjugărilor iar ultima, a patra, este forma de supin din care derivă şi modul participiu. La prima din formele enumerate, cea de persoana I-a a prezentului indicativ, particula “o” este o desidenţă verbală care, alăturată rădăcinei, TREBUIE tradusă prin: “eu crucific” şi în niciun caz printr-un participiu, aici “crucifictum” adică ”pus/fixat pe cruce, crucificat”. Greseala pe care o faci tu, Marius, este aceea că fabrici un termen inexistent în limba latină, (crucifixio!), adăugând desidenţa persoanei I-a indicativ prezent DIRECT la forma de infinitiv, (deci total aiurea), şi nu la rădăcina verbului cum se procedează în toate limbile pământului, pe deasupra traducând aceasta făcătură cu o formă de participiu! Asta este greşeala pe care ţi-am reproşat-o iar tu îmi zici că am consultat un “dicţionar mai vechi”. Da, am şi unul mai vechi, tipărit cu mai bine de 80 de ani în urmă dar, decât să renunţ la el, prefer să-mi ard cartea de identitate! Ţi-am spus toate acestea pentru că ai afirmat că eu critic “fără a justifica afirmaţiile”; ei bine, consider că pe asta am justificat-o. Am mai afirmat la adresa ta că “scrii multe prăpăstii” în articolele postate de tine pe site-ul ăsta; îmi menţin afirmaţia şi te întreb: vrei să ţi le demonstrez şi pe acelea?
Deci forma corecta ar fi care?
Nu e nevoie sa dai atatea explicatii. Doar forma corecta a ideii e suficienta si o eventuala sursa de informatii.
Oricum Dictionarul Webster ii da dreptate sursei lui Marius.
Crucifixion (from Latin crucifixio, noun of process from perfect passive participle crucifixus, fixed to a cross, from prefix cruci-, cross, + verb ficere, fix or do, variant form of facere, do or make )[1] is an ancient method of execution, whereby the condemned person is tied or nailed to a large wooden cross (of various shapes) and left to hang until dead.
It was in use particularly among the Persians, Seleucids, Carthaginians, and Romans from about the 6th century BC to the 4th century AD, when in the year 337 Emperor Constantine I abolished it in his empire, out of veneration for Jesus Christ, the most famous victim of crucifixion.[2][3] It has sometimes been used even in modern times.
A crucifix, (from Latin crucifixus or cruci fixus, past participle passive of crucifigere or cruci figere, „crucify”, „fix to a cross”),[4] an image of Christ crucified on a cross, is for Catholic Christians the main symbol of their religion, but most Protestant Christians prefer to use a cross without the figure (the „corpus” – Latin for „body”) of Christ.
Pentru a descalci sensul unui termen latin 100% nu mai folositi dictionare americane, spaniole, chinezesti sau rusesti!! Apelati la cele latine, cum e normal, apelati la manuale de limba si, mai ales, de gramatica a limbii latine si apoi mai vorbim! Limba latina este considerata gresit o limba moarta, din aceasta categorie lingvistica ea este singura care nu a murit; cea mai buna dovada este faptul ca exista o latina medievala, cea folosita de clerul catolic, de literatii si de catre oamenii de stiinta timp de mai mult de 12-13 secole dupa caderea Imperiului Roman. In latina au scris Anonimus, Coopernic, Galilei, Newton , Cantemir si multi altii. Atunci au aparut o multime de termeni care trebuiau sa raspunda unor noi necesitati lingvistice, vocabularul imbogatindu-se cu fel de fel de inventii printre care si termenul de CRUCIFIX pe care vechii romani nu-l aveau. Am vazut pasajul din Webster si te asigur ca este singurul loc unde am vazut termenul “crucifixio”! Faptul ca este “Webster” nu inseamna ca nu poate contine greseli. Am un prieten care avea un mic dictionar, (editie franceza), cu greseli flagrante depistate in Grand Larousse! Mai mult, exista si o latina contemporana, cea folosita la Vatican, unde este limba oficiala; ei bine, latina asta intr-atat a fost “innoita” incat, daca Cicero, sa zicem, ar auzi-o vorbita, s-ar culca uluit la loc in mormant! Va dau doua sfaturi decente; primul, pentru a va explica un termen dintr-o anumita limba apelati la dictionare si manuale ale limbii respective si, al doilea, cautati un profesor de limba latina si discutati cu el problema asta. Dupa aceea mai stam de vorba cu mare placere!
Bune sfaturi….dar cam greu de pus in aplicare.
Mai ales la partea cu profesorul.
Cuvantul l-am mai gasit si in alte locuri cu specific crestin sau nu, dar am ales sa dau doar sursele aparent academice.
Cred ca articolul va ramane in forma actuala, adica fidel surselor ce au stat la baza lui.
Apreciez aportul tau.
Dar si mai important decat asta, limba latina este limba moarta, asadar aberatiile academice sau nu pe marginea subiectului chiar nu-si au rostul.
Mircea, jos pălăria pentru explicaţiile pertinente!
Felicitări!
Restul e… „tăcere”, ca să folosesc un termen elegant. 🙂 😀