Familia Romanovilor

Romanovii condusesera Rusia de mai bine de trei secole, cand revolutia din 1917 a dus la inlaturarea lor. Un an mai tarziu, tarul detronat Niculae al-II-lea si membrii familiei sale au fost ucisi cu cruzime. Au reusit ei sa scape?

In vara anului 1914, cu mandrie, aproape cu bucurie, Imperiul Rus pornea la razboi ca aliat al Frantei si Marii Britanii in lupta impotriva imperiilor German si Austro-Ungar. Insa Primul Razboi Mondial s-a dovedit a fi un dezastru atat pentru Rusia cat si pentru dinastia Romanov. In martie 1917 dupa moartea a milioane de oameni, tara se afla in suferinta. In capitala Sankt Petersburg, lipsa hranei impingea oamenii la revolte, demostratii studentesti se alaturau grevelor muncitoresti, iar trupele chemate sa restabileasca ordinea se razvrateau. Somat in mare graba sa se intoarca de pe front, unde preluase personal comanda trupelor imperiale, tarului Nicolae al-II-lea i s-a prezentat un ultimatum: abdicarea.

In numele lui si al firavului sau fiu in varsta de 12 ani a renuntat la tronul pe care familia sa il detinuse inca din 1613. Totusi in jurnalul sau, tarul si-a exprimat adevaratele sentimente: „peste tot vad in jurul meu tradare, lasitate si duplicitate!” La scurt timp, guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski a pus la arest la domiciliu fosta familie imperiala la Tarskoe Selo, elegantul ansamblu de palate si vile din afara orasului Sankt Petersburg, unde gasisera refugiu departe de realitatile razboiului. In afara de tarul Nicolae al-II-lea de tarina Alexandra si de tareviciul Alexei aici se aflau si fiicele lor marile ducese Olga, Tatiana Maria si Anastasia cu varste cuprinse intre 10 si 22 de ani.

Pe langa umilinta de a se afla sub supraveghere  aproape neintrerupta, familia lui Niculae al-II-lea nu a avut mult de suferit pe durata arestului la Tarskoe Selo. Scapat de povara puterii, fostul tar taia acum lemne, planta legume, isi plimba copiii cu barca sau prin parc, iar serile si le petrecea citind familiei. Conducator nepriceput si depasit de evenimente, Niculae Romanov cum era numit acum fusese dintotdeauna un familist devotat. Si acest lucru constituise, intr-o oarecare masura, cauza caderii lui. Demult timp se stia ca Niculae era de fapt condus de sotia sa, Alexandra, printesa nemtoaica pe care o luase in casatorie in 1894. Dupa ce au avut patru fiice, au fost extrem de fericiti cand s-a nascut un fiu Alexei. Bucuria lor s-a transformat insa intr-o suferinta amara in momentul in care copilul s-a dovedit a fi bolnav de hemofilie. Cea mai mica leziune ar fi putut atrage dupa sine hemoragii puternice, iar baiatul trebuia supravegheat in permanenta.

Dupa 1907, Alexandra si sotul ei au cazut prada influentei sinistrului si depravatului calugar Rasputin pe care il credeau cu vindecarile miraculoase ale nenumaratelor boli de care sufera Alexei. Insa pe 31 decembrie 1916, nobilii rusi, exasperati, l-au asasinat pe Rasputin, lovitura pe care familia imperiala a resimtit-o la fel de profund precum abdicarea fortata ce avea sa se petreaca doua luni mai tarziu. In vara lui 1917, Kerenski era ingrijorat, pe de o parte, din cauza uneltinilor rivalilor sai de stanga, bolsevicii, care doreau sa-l elimine pe fostul tar, iar pe de alta parte, din cauza monarhistilor inca devotati ce doreau sa-l salveze pe Niculae si sa-l readuca pe tron. S-a decis astfel sa-i trimita pe prizonerii imperiali intr-un loc sigur, la Tobolsk, un oras siberian izolat la mai mult de 1500 de kilometri spre est, dincolo de muntii Urali. Pe 14 august, Niculae, sotia sa si cei cinci copii insotiti de 40 de servitori, au pornit de la Tarskoe Selo intr-o calatorie de sase zile cu un tren bine pazit. Cu doua zile inainte familia arestata sarbatorise cea de-a treisprezecea aniversare a lui Alexei. Avantul revolutionar ce strabatea Rusia a dus la scurt timp la inlaturarea lui Keresski pe motiv ca ar fi protector al fostei familii imperiale.

In noiembrie, bolsevicii au luat putere si au negociat o pace sepatara cu Germania si Austro-Ungaria, semnand in martie 1918 tratatul de la Brest-Litovsk. Printre multele probleme ce il framantau pe noul lider, Vladimir Ilici Lenin (in stanga in imagine), se numara si cea a sortii fostului tar care era acum  prizonierul sau. In aprilie 1918 cand armata alba protarista si adversara a armatei rosii bolsevice inainta spre Tobolsk de-a lungul caii ferate trassiberiene, Lenin a ordonat ca familia sa fie mutata la Ekaterinburg, oras aflat la capatul  vestic al liniei ferate. Bolsevicii locali rechizitionasera, pentru Niculae si familia sa, o cladire solida cu doua etaje ce apartinuse unui negustor, un anumit Ipatiev, pe care au botezat-o cu un nume de rau augur „Casa cu destinatia speciala”. Etajul inferior era practic un demisol si consta din bucatarie si camari; cele cinci odai de la etaj erau alocate familiei fostului tar, medicului lor personal, Evgheni Botkin si putinilor servitori care le mai ramasesera. Ferita de vazul lumii printr-un gard de lemn si avand geamurile varuite pentru ca nimeni sa nu poata privi inauntru sau in afara, casa era pazita in permanenta de catre un detasament local de bolsevici. In mare parte constituite din fosti muncitori, garzile se aflau sub comanda lui Aleksandr Adeev un om  primitv si betiv care se delecta numindu-l pe fostul tar: Niculae bautor de sange.

Familia si servitorii primeau cele doua mese zilnice intr-o cratita enorma, iar adesea , garzile se serveau direct peste umerii mesenilor. Fostele mari ducese erau insotite pana si la toaleta, ai carei pereti fusesera acoperiti cu desene obscene reprezentand-o pe mama lor si pe Rasputin. Niculae a fost amenintat de catre Avdeev cu munca silnica in momentul cand a protestat timid impotriva acestui tratament umilitor. Intre timp Alexei devenise atat de slab incat pentru plimbarea zilnica prin gradina prafuita, tatal sau trebuia sa-l duca in brate pana afara, la scaunul cu rotile. La 50 de ani lui Niculae incepeau sa-i apara primele fire albe in barba, dar se imbraca intotdeauna cu grija intr-o simpla uniforma kaki de soldat. Una dintre garzi a remarcat ca Alexandra avea „infatisarea si comportamentul unei femei severe si arogante. Acest specimen imi displace si mai mult”, scria Niculae la 10 iulie in jurnalul sau. Dupa doua zile conducerea bolsevica de la Moscova a trimis un mesager cu ordinul de a lua masuri ca fostul tar sa nu cada in mainile albilor. Promonarhistii, carora li se alaturase un detasament ceh numarand 40.000 de oameni, avansau in ritm sustinut spre vest in directia oraslui Ekaterinburg, in timp ce rezistenta bolsevica slabea. La un moment dat, in noaptea de 16 spre 17 iulie 1918 dupa ora douasprezece, Iurovski a trezit intreaga familie ordonandu-le sa se imbrace si sa coboare in una din camerele de la parter. Le-a spus ca albii deja luptau pe strazile din Ekaterinburg; afara ii astepta un camion cu motorul ambalat. Au fost aduse scaune pentru Niculae, Alexandra si invalidul Alexei, in timp ce doctorul Botkin cele patru fiice si cei trei servitori au fost nevoiti sa stea in picioare. Dupa ce a citit o sentinta de condamnare la moarte emisa de bolsevicii locali, Iurovski l-a impuscat pe Niculae in cap, semnal pentru ceilalti din plutonul de executie sa traga in celelalte tinte. Cei care nu au murit pe loc au fost lichidati rapid prin lovitori de baioneta. Cadavrele au fost azvarlite in camion si duse intr-o mina parasita din afara orasului unde au fost taiate in bucati, stropite cu acid sulfuric si aruncate intr-un  put.

La 17 iulie conducerea de la Moscova primea un mesaj cifrat de la Ekaterinburg:”il informam pe Sverdlov ca intreaga familie a sfarsit in acelasi mod ca si capul ei.

Oficial, familia a decedat in timpul evacuarii. In 1988, odata cu noua politica sovietica de transparenta, au iesit la suprafata dovezi uimitoare. Un fost anchetator de politie si regizor rus, Geli Riabov, a reusit la sfarsitul anilor 1970 sa dea de urma copiilor lui Iakov Iurovski. Fiul lui Iurovski i-a incredintat lui Riabov un documnent nestiut pana la acea data, care consemna se ce intamplase cu cadravrele dupa executie. Conform raportului, acestea au fost taiate in bucati si aruncate impreuna cu cateva grenade intr-o mina parasita. Iurovski s-a speriat crezand, ca albii ce se aproapiau vor gasi cadavrele, asa ca le-a dezgropat si le-a mutat in alta parte. Noua informatie l-a pus in miscare pe Riabov, care, nemaiputand sa astepte un climat politic adecvat, a actionat imediat. Sapand noaptea pentru a nu fi vazut, ajutat de un istoric local si de un geolog care s-a urcat intr-un copac pentru a identifica traseul neclar al vechiului drum strabatut de camionul ce ducea ramasitele pamantesti, Riabov a descoperit primele oase. Peste cativa ani a descris senzatia pe care a avut-o gasind aceste „oase negre si verzui, cu semne ale arsurilor de acid. Unul dintre cranii era gaurit”. Riabov si-a facut publica descoperirea in 1988. Dar confirmarea oficiala nu a venit decat in iulie 1991, dupa ce arheologii rusi au examinat situl. Au fost dezgropate noua schelete.

Cinci dintre ele s-au dovedit a apartine acelesi familii, Niculae, Alexandra si a trei din cei cinci copii. Celelalte patru, separate, erau probabil ale doctorului Botnik si ale unor servitori. Stiinta moderna a ajutat la elucidarea misterului, intai prin imagini computerizate apoi printr-un proces de comparare a genelor. Printul Philip al Angliei, a carei bunica din partea mamei era sora cu bunicii tarinei Alexandra, a donat o proba de sange. Rezultatul a fost asemanarea acesteia cu probele culese de la cele patru schelete, idendificate acum unamin ca apartinind Alexandrei si celor trei fiice. Deasemenea, in 1993 a fost confirmata si provenienta cranului, ca fiind al lui Niculae. Nu s-au gasit insa cadavrele Anastasiei si al lui Alexei.

Autor: Gabi Dinca, editor www.descopera.org