Dragonii – legende vii

Fie Sarpe gigant (ca Leviathanul ebraic din adancurile marii sau ca dragonii asiatici responsabili de cutremure sau eclipse), fie Sarpe – Curcubeu (la populatiile mezo-americane sau bastinasii australieni), principiu antagonic al raului (ca Tiamat in lupta cu Marduk sau Apophis care incearca sa-l inghita pe Ra), simbol si recipient al apei primordiale – ca Vritra/Typhon sau dragonii din povestile cavaleresti europene care rapeau fetele imparatilor sau ascundeau comori nemaivazute, dragonii ne-au starnit intotdeauna fantezia facandu-ne sa visam.

Mitul dragonilor si originea lor, de la est la vest

Vorbind de dragoni fantezia ne aduce in minte imagini legate de creaturi monstruoase, rele, foarte mari si cu o gura care scuipa foc, care poate incinera un cavaler pana la oase, inclusiv armuri si armasar. De asemenea, in genul credintelor din Evul Mediu aceste bestii au tendinta de a cere mereu un sacrificiu uman, de obicei, fetele virgine. De obicei, pazesc comori.

In aceasta descriere, uneori schimbata dupa tonul epocii sau in functie de nevoile unor autori, puteti gasi deja multe elemente clasice ale legendelor despre dragoni din traditia occidentala, bazata foarte mult pe interpretarea crestina. De fapt, dragonul este incarnare a diavolului (sau Antichrist), evoluand direct din sarpele Genezei, mereu gata de a submina puritatea si valorile crestine.

Cu toate acestea, ar fi gresit sa credem ca originea traditiilor si legendelor despre dragoni trebuie sa coincida cu mentalitatea Evului Mediu sau, cel mult, a erei crestine timpurii. Exista descoperiri arheologice ale acestei fiare mitice care dateaza din perioade anterioare si zone geografice diferite, ca Orientul Apropiat si Orientul Indepartat.

De exemplu, babilonienii l-au venerat ca protector al Babilonului antic, un animal numit Mushushu, care era un dragon cu trasaturile din prezent. Este curios faptul ca acest animal suveran care simboliza imperiul si puterea regala in particular a impumutat caracteristici de la alte animale folosite de obicei in heraldica. Acest dragon babilonian era caracterizat de bunatate si de rolul protector.

Dragonii, cu toate acestea, au aparut pentru prima data, ca si concepte in Sumer. In lumea antica, dragonii sunt intotdeauna asociati cu apa. Apa este un element necreat, existent ca substanta primordiala din care apare totul. Aceasta este personificata ca un balaur care trebuie sa fie supus pentru ca aceasta creare sa aiba loc.

Aceleasi elemente, bunatate si „imprumuturile”, sunt caracteristice de fapt si dragonilor chinezesti. Primele exemple de animale stilizate au fost descoperite chiar si in ceramica neolitica, in timp ce descoperirile arheologice cu acest subiect sunt din jad si ceramica din dinastia Shang (sec. al IX-lea. I.Hr.). Capul acestora prezinta coarne de cerb iar trupul gheare de vultur, dragonii din Orientul Indepartat fiind o expresie a puterii animalului traditiilor chinezesti. Alte caracteristici au fost capacitatea de a deveni invizibil sau sa fie in masura sa se transforme (legatura cu alchimia) si, mai presus de toate, au mustati mari si lungi (apanaj al intelepciunii la chinezi)

In China antica s-au distins diferite tipuri de dragoni:

-lung, care domina cerul si au fost capabili sa zboare. Daca nu foloseau magia pentru zbor , erau inzestrati cu aripi mici precum ale liliecilor;

-le-dominau oceanele;

-Jiao, domnind in mlastini si pesteri de munte, a avut o armura de solzi similara cu cele de crap.

In toate cazurile dragonul chinez a avut o relatie foarte stransa cu apa in orice forma: rauri, mari, oceane, sau ploaie ca in cazul lui lung,. Viziunea elementului dragon in apropierea apei, in contrast cu dragonii occidentali legati in special de foc ne face o distinctie clara intre aceste animale si corespondentele lor benigne din Europa de Est, o expresie a schimbarilor coplesitoare de mentalitate, conceptie, mitologie.

Cum am punctat anterior, este posibil sa credem ca, desi nu este dovedit, traditia legata de dragoni a inceput cu o trecere lenta de la est la vest, din Babilon in China inainte de a ajunge in Europa.

Cum s-a schimbat paradigma culturala atat de mult incat animalul benefic, purtator de noroc, in pricipiu protector devine simbol al raului, al imoralitatii?

Deja in cartea lui Iov, Vechiul Testament descrie un crocodil care are toate aparenta unui dragon medieval .Aici intalnim gura care scuipa flacari,foc,scantei. El scoate fum pe nari, aceasta fiind asemanarea dintre dragoni si crocodili. Aceste imagini erau deja prezente atat in China, in Babilon, dar numai prin deplasarea spre vest a mitului lor, ei devin in cele din urma transportatori ai distrugerii si dezastrelor naturale.

Oare chiar exista legaturi intre intelepciunea biblica si captivitatea evreiasca in Babilon, din acest punct de vedere dragonul fiind alterat de monstrul leviathan, dar intotdeauna se poate presupune ca un animal considerat sacru de catre stapani nu era bine vazut de sclavi. Elementele negative sunt prezentate acum atunci cand se confrunta cu Hydra din Lerna din muncile lui Hercule „un sarpe-dragon cu noua capete, nemuritor, cu respiratie pestilentiala”.

Reuniunea conceptului de dragon cu crestinismul este lovitura de gratie pentru o reputatie deja in cadere libera. Deci, Sf. Ioan il descrie in Apocalipsa (12, 3-9): „3 In cer s-a mai aratat un alt semn: iata, s-a vazut un mare balaur ros, cu sapte capete, zece coarne, si sapte cununi imparatesti pe capete.
Cu coada tragea dupa el a treia parte din stelele cerului, si le arunca pe pamint. Balaurul a statut inaintea femeii, care sta sa nasca, pentruca sa-i manince copilul, cind il va naste.
Ea a nascut un fiu, un copil de parte barbateasca. El are sa cirmuiasca toate neamurile cu un toiag de fer. Copilul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul Lui de domnie.
Si femeia a fugit in pustie, intr-un loc pregatit de Dumnezeu, ca sa fie hranita acolo o mie doua sute sase zeci de zile.
Si in cer s’a facut un razboi. Mihail si ingerii lui s’au luptat cu balaurul. si balaurul cu ingerii lui s’au luptat si ei, dar n’au putut birui; si locul lor nu li s’a mai gasit in cer.
Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume, a fost aruncat pe pamint; si impreuna cu el au fost aruncati si ingerii lui. „

Tranzitia finala spre partea intunecata a fortei, cum se spune in fictiune, a fost facuta.

Leviathanul este o fiinta monstruoasa, evocata in mai multe randuri in cartile Bibliei (in Isaia, in psalmi, in cartea lui Iov, in Apocalipsa). Monstrul dormiteaza amortit pe fundul marii; nu este bine sa fie trezit din somn. Forma lui e, poate, aceea a unui dragon, a unui sarpe urias sau a unui crocodil.

Leviathanul simbolizeaza contrariul ordinii, forta necrutatoare, malefica si invincibila, care poate transforma buna randuiala a lumii in haos. Daca era trezit din letargie, Leviatanul putea inghiti soarele (iudeii isi explicau in acest chip eclipsele). Iconografia medievala sugereaza Leviathanul printr-o gura monstruoasa, in care se pravalesc sufletele pacatosilor. El este intrarea in infern.

Pe langa trivializarea pe care a suferit-o dragonul datorita crestinismului in prima faza, ne apare si Sf. Gheorghe, patronul spiritual al Angliei si campion al luptei impotriva dragonilor. El a devenit arhetipul luptei crestine cu Sarpele, Diavolul, de fapt. Nici o coincidenta ca asta va raspandi legenda in secolul al XII-lea, cand Richard Inima de Leu si britanicii au adus in Tara Sfanta o lunga cruciada.

In traditia orala a Europei de Nord, de obicei pagana, dragonii erau deja familiari si crestinismul nu le-a diminuat puterea sau autoritatea. Beowulf, eroul unui poem epic scris in limba engleza la inceputul secolului al optulea, se lupta un dragon cu rezultate foarte nesatisfacatoare, in timp ce in Cantecul Nibelungilor eroul german Siegfried da exemplu de oportunism. Dupa ce ucide balaurul, foloseste sangele lui precum un unguent magic de invulnerabilitate ca un Ahile nordic scufundat in raul Styx.

Dupa cum ati citit, evolutia acestei figuri mitice a balaurului in timp si spatiu este inconfundabila si deosebit de imprevizibila.

Tudor Pamfilie identifica trei tipuri de balauri in mitologia romaneasca :

– de apa – cel care traieste in fantana satului si care este ucis de Busuioc sau de Sfantul Gheorghe.

– de uscat – traieste prin prapastii prin „tara armeneasca” si faureste „piatra scumpa”

– de vazduh – alaturati norilor de furtuna si controlati de cate un solomonar. Traditia romaneasca nu pune la indoiala existenta lor, ba chiar ar exista si marturii din Ardeal si din Bucovina, cu privirea la existenta unor ultimi solomonari. Exista insa numeroase interpretari a provenientei mitului, cele mai multe legate de preotii geto-dacilor Kapnobatai sau Ktistai, peste care s-au adaugat si numeroase influente crestine si nu numai, rezultand un produs sincretic de mituri si credinte. Deasemenea, sunt prezenti si la maghiari si magicienii lor garabonci-sok pentru furtuni si vreme rea.

In mitologie sunt istorisiri cu lupte cu balauri care reprezinta raul absolut, sfarsitul lumii ca Thor contra Jormungandr – in Ragnar – sau notiuni ambivalente greu de reprezentat si inteles precum Ouroboros – sarpele care isi inghite coada, incheind ciclul, infinitul.

Dinozauri si fosile de mamifere au fost uneori confundate cu oase de dragoni si alte creaturi mitologice, de exemplu, o descoperire in 300 i.Hr., in Wucheng , Sichuan , China , a fost etichetata ca atare de catre Chang Qu . Deasemenea, astfel de „fosile vii” exista si azi in pielea dragonilor de komodo si a crocodililor. Astfel de fosile au fost sursa de inspiratie a multor civilizatii si culturi.

Multe vechi istorisiri din India si China pana in Grecia, America si Australia, au avut la baza astfel de dragoni, monstri giganti. In Australia, povesti le despre creaturi poate s-au referit la crocodilii imensi ca Quinkana , o specie de crocodil terestru care a crescut de la 5 la 7 metri sau soparla Priscus Varanus (Megalania Prisca), sau existenta Serpilor curcubeu (naracoortensis Wonambi) care au facut parte din disparuta megafauna de pe acest continent.

Antropologii lanseaza o ipoteza care sugereaza ca oamenii, la fel ca si maimutele, au mostenit reactii instinctive la serpi, pisici de mare si pasari de prada. Dragonii au caracteristici care sunt combinatii ale acestor trei. Instinctiv, frica noastra pentru aceste trei ar explica de ce dragoni cu caracteristici similare apar in povestiri din culturi independente pe toate continentele. Alti autori au sugerat ca mai ales sub influenta drogurilor sau in vise, acest instinct poate da startul la fantezii despre dragoni, serpi, paianjeni, etc, ceea ce ar explica de ce aceste simboluri sunt populare in multe culturi.

Autor: Catalin Stanculescu, www.descopera.org