Adolf Hitler – ascensiunea la putere

Iesit din spital in mijlocul haosului social care a urmat infrangerii Germaniei, in mai-iunie 1919 Hitler s-a implicat in politica la Munchen. In calitate de agent politic al armatei, a intrat in micul Partid German al Muncitorilor din Munchen (septembrie 1919). In 1920 a fost insarcinat cu propaganda partidului si a parasit armata pentru a se dedica imbunatatirii pozitiei sale in cadrul partidului, care, in acel an, a fost redenumit National-Sozialistische Deutsche Arbeiterpartei (Nazi) – Partidul Muncitoresc German National-Socialist (Nazist). In acea vreme, in Germania erau create conditiile favorabile pentru aparitia si cresterea influentei unui asemenea partid. Resentimentele aparute ca urmare a pierderii razboiului si severitatea conditiilor impuse de invingatori pentru incheierea pacii se adaugau la suferintele economice, cauzand nemultumirea generala. Aceste nemultumiri erau deosebit de accentuate in Bavaria, din cauza separatismului traditional al regiunii si a opiniei proaste a locuitorilor sai fata de regimul republican de la Berlin. In martie 1920, o incercare de lovitura de stat intreprinsa de o mana de ofiteri, cu scopul de a instaura un guvern de dreapta, s-a soldat cu un esec.

Munchen era locul de adunare pentru militarii nemultumiti, membrii Freikorps (unitatile paramilitare germane), organizate in anii 1918-1919 din unitati ale armatei germane care nu mai doreau sa se reintoarca la viata civila, precum si pentru complotistii politici care se pronuntau impotriva republicii. Multi dintre acestia au intrat in Partidul Nazist. O figura importanta a partidului era Ernst Ruhm, ofiter in cadrul comandamentului districtual al armatei, care se alaturase Partidului German al Muncitorilor inaintea lui Hitler si care l-a ajutat mult sa avanseze in ierarhia partidului. Ernst Ruhm a instituit batalioanele de asalt, „bratul puternic”, folosite de Hitler pentru protejarea intrunirilor partidului, pentru atacarea socialistilor si comunistilor si pentru exploatarea violentei, in scopul crearii iluziei de putere si tarie pe care o conferea aceasta. In 1921, aceste trupe au fost organizate formal de Ruhm in armata particulara S.A. (Sturmabteilung, ca batalioane de asalt). Ruhm a reusit totodata sa-si asigure protectia guvernului bavarez, care depindea de comandamentul local al armatei pentru mentinerea ordinii si care accepta tacit unele dintre tacticile teroriste folosite de acesta.

Conditiile erau favorabile pentru dezvoltarea micului partid, iar Hitler era suficient de abil pentru a le folosi la maximum. Cand s-a alaturat partidului, a constatat ca acesta era ineficient, ca voia sa introduca un program bazat pe idei nationaliste si socialiste, dar nu avea un tel precis, iar conducerea ii era divizata. El a acceptat programul, dar l-a considerat doar un mijloc pentru a-si atinge scopurile. Propaganda si ambitiile personale au cauzat frictiuni intre el si alti sefi ai partidului. Hitler a contracarat incercarile acestora de a-l struni amenintand ca-si da demisia si, deoarece viitorul partidului depindea de capacitatea lui de a organiza propaganda si de a strange fonduri, oponentii sai au cedat. In iulie 1921 a devenit sef al partidului, cu puteri aproape nelimitate. Inca de la inceput, s-a angajat pe calea crearii unei miscari de masa ale carei mijloace de seducere si putere sa fie suficiente pentru a-i face pe membrii lui sa-i fie total loiali. S-a angajat intr-o propaganda dezlantuita prin intermediul ziarului partidului, Vulkischer Beobachter (Observatorul Popular), achizitionat in 1920, si al intrunirilor politice a caror audienta a sporit curand de la cativa participanti la mii de oameni. Cu personalitatea sa charismatica si cu o conducere dinamica, a reusit sa atraga in jurul sau un nucleu de cadre de conducere naziste devotate, oameni ale caror nume au devenit astazi sinonime cu infamia: Alfred Rosenberg, Rudolf Hess, Hermann Guring si Julius Streicher.

Ascensiunea parditului si condamnarea lui Adolf Hitler

Apogeul acestei ascensiuni rapide a partidului s-a manifestat in tentativa de lovitura de stat, puciul pornit dintr-o berarie din Munchen in noiembrie 1923, cand Hitler si generalul Erich Ludendorff au incercat sa se foloseasca de confuzia si opozitia accentuata fata de Republica de la Weimar pentru a-i forta pe liderii guvernului bavarez si pe comandantul local al armatei sa proclame o revolutie nationala. In invalmaseala care a urmat, politia si armata au tras in coloana de manifestanti, omorand cativa dintre ei. Hitler a fost ranit si patru politisti au fost ucisi. Judecat pentru tradare, a folosit aceasta situatie si uriasa publicitate de care se bucura, in stilul sau caracteristic, in propriul avantaj. Din acest puci a tras si o invatatura vitala – ca miscarea trebuie sa ajunga la putere prin mijloace legale. A fost condamnat la cinci ani de inchisoare, dar a executat doar noua luni, acestea in confortul relativ al castelului Landsberg. Hitler a folosit acest timp pentru a dicta primul volum din Lupta mea (Mein Kampf), o autobiografie politica, dar si un compendiu al multelor si diverselor sale idei.

Ideile lui Hitler

Printre ideile lui Hitler se numarau inegalitatea dintre rase, natiuni si indivizi, ca parte a unei ordini naturale imuabile ce preamarea „rasa ariana” ca element creativ al omenirii. Potrivit lui Hitler, unitatea naturala a omenirii era Volk (in germana, poporul), poporul german fiind cel mai maret. In plus, el credea ca statul exista ca sa serveasca poporul: o misiune pe care, credea el, Republica de la Weimar o tradase. Intreaga moralitate si adevarul erau judecate potrivit acestor criterii. Guvernarea democratica parlamentara era de doua ori condamnata: ea promova egalitatea intre indivizi, care pentru Hitler nu exista, si presupunea ca interesul poporului poate fi decis prin proceduri parlamentare. In opozitie cu aceasta, Hitler argumenta ca unitatea poporului isi va gasi incarnarea si materializarea prin Fuhrer, investit cu autoriate deplina si perfecta. Sub Fuhrer, partidul era format din elemente atrase din popor, fiind, la randul sau, garantia apararii drepturilor si intereselor poporului.

Cel mai mare dusman al nazismului nu era, in opinia lui Hitler, democratia liberala din Germania, deja pe cale sa se prabuseasca. Era conceptia rivala despre lume (in germana, Weltanschauung), marxismul (care pentru el includea social-democratia si comunismul), cu insistenta sa pe internationalism si conflict economic. In afara de marxism, credea el, cel mai mare dintre toate pericolele erau evreii, care pentru Hitler erau incarnarea raului. Intre istorici exista dezbateri asupra momentului cand antisemitismul a devenit cea mai profunda si de neclintit convingere a lui Hitler. Inca din 1919 el scria: „Antisemitismul rational trebuie sa conduca la opozitie sistematica legala. Obiectivul sau final trebuie sa duca la inlaturarea in totalitate a evreilor”. In Mein Kampf, el il descrie pe evreu ca „distrugator al culturii”, „un parazit in interiorul natiunii” si „o amenintare”.

Partidul dupa eliberarea lui Hitler

In timpul cat Hitler s-a aflat in inchisoare, Partidul Nazist a stagnat, din cauza disensiunilor interne. Dupa iesirea lui Hitler din inchisoare, s-a confruntat cu dificultati care nu existasera inainte de 1923. Se reusise stabilizarea economica prin mijlocirea unei reforme monetare, iar Planul Daves redusese cuantumul daunelor de razboi datorate de Germania. Republica parea a fi devenit mai respectabila. Lui Hitler i se interzisese sa mai tina discursuri, mai intai in Bavaria, apoi in multe alte landuri germane (aceasta prohibitie a ramas in vigoare pana in anii 1927-1928). Totusi, partidul a continuat sa creasca numeric si in 1926 Hitler a reusit sa-si intareasca pozitia in interiorul sau, in defavoarea lui Gregor Strasser, ai carui adepti se aflau in principal in nordul Germaniei.

Instabilitate politica

Dar declansarea Marii Depresiuni din 1929 a dus la o noua perioada de instabilitate politica. In 1930, Hitler a incheiat o alianta cu nationalistul Alfred Hugenberg, in cadrul unei campanii impotriva Planului Young, a doua renegociere a cuantumului daunelor de razboi datorate de Germania. Cu sprijinul ziarelor lui Hugenberg, Hitler a reusit pentru prima oara sa aiba o audienta la scara nationala. Alianta i-a permis totodata sa caute sprijinul multor magnati ai comertului si industriei, care controlau fondurile politice si doreau sa le foloseasca in scopul venirii la putere a unui puternic guvern de dreapta, antisocialist. Subsidiile pe care le-a primit Hitler de la marii industriasi au asigurat partidului sau o securitate financiara confortabila si i-au permis sa faca un apel emotional eficient la clasa mijlocie de jos si la someri, bazat pe proclamarea credintei ca Germania se va trezi si va pune capat suferintelor, afirmandu-si din nou maretia sa naturala. Intelegerile lui Hitler cu Hugenberg si magnatii industriali exemplifica talentul sau de a se folosi de cei care cautau sa-l foloseasca pe el. Dar cea mai importanta realizare a fost crearea unui autentic partid national (cu votanti si adepti atrasi din diferite clase sociale si grupuri religioase), realizare unica in Germania acelei perioade.

Propaganda insistenta, concentrata asupra esecului guvernului in privinta imbunatatirii conditiilor de trai in timpul Marii Depresiuni, a produs o crestere constanta a electoratului Partidului Nazist. Partidul a devenit al doilea ca marime din tara, crescand de la 2,6% la alegerile din 1928 la peste 18% in septembrie 1930. In 1932, Hitler s-a confruntat cu Hindenburg la alegerile prezidentiale, obtinand 36,8% din voturi in al doilea tur de scrutin. Aflandu-se pe o pozitie puternica in virtutea voturilor primite, a intrat intr-o serie de intrigi cu conservatori ca Franz von Papen, Otto Meissner si Oskar, fiul presedintelui Hindenburg. Teama de comunism si respingerea social-democratilor i-a unit. In pofida unui declin in voturi al Partidului Nazist la alegerile din noiembrie 1932, Hitler a insistat ca postul de cancelar este singurul pe care il va accepta. Pe 30 ianuarie 1933, Hindenburg i-a oferit postul de cancelar al Germaniei. In acel moment, cabinetul sau includea putini nazisti.

Continuare: Viata si obiceiurile lui Adolf Hitler

Articolul anterior: Copilaria lui Adolf Hitler

Articolul este preluat, cu acordul editorilor, din Enciclopedia Britannica volumul 7, enciclopedie publicata in limba romana de Jurnalul National. Enciclopedia Britannica se poate comanda de pe siteul www.enciclopediabritannica.ro